Ce este fericirea?

 

Unii visează sa obțină o locuință din sticlă, își cheltuiesc mici averi pentru a avea bucăți din tehnologia care le vinde sufletul de 10 ori pe zi fără acordul explicit al părților.

Ignoranța este fericirea supremă.

Alții trăiesc în parc, în adăposturi improvizate, ascultând natura și sunetul străzii care nu doarme niciodată. Nu au nevoie de aprobarea societății pentru a se bucura de dependenta aceasta de a trai altfel, fără minunile lumii moderne, fără apă caldă sau hârtie igienică în 3 straturi.

În schimb, la începutul lui martie am văzut un fel de vază cu flori de primăvară iar zilele trecute am văzut niște borcane cu miere. Ai crede ca o consuma cu lămâie si propolis în toate lunile ale căror nume conțin litera r.

Unii se întreabă daca progresul inteligentei artificiale ar putea duce la extincția pământenilor.

Oamenii care trăiesc pe strada și nu vor sa schimbe nimic la asta, ce se întreabă, despre ce vorbesc între ei?

„What is happiness to you, David?”

Mai avem nevoie și de liniște

Într-o dimineață de iarnă, savurând cafeaua, am auzit muzica unei bormașini, când mai intensă și când mai slabă, alternată cu lovituri de ciocan aplicate în același ritm.

Reminiscențele verii se întorc, își pierd aerul vag. Măcar lipsesc picamerele și dialogurile între oameni aflați la mari distanțe unul de celălalt.

Așa mi-am petrecut aproape fiecare pauză de cafea din vară. Deschideam ferestrele și în ceva minute le închideam. Simfonia instrumentelor de spart, lipit, găurit încununată de zeci de “Băăăă, Vasile, Dorele, Gigele...” mi-a fost muzică aproape în fiecare zi.

Au fost și momente în care am auzit liniștea. M-am uitat cu neîncredere pe fereastra ca să mă conving că circul a luat o pauză.

Într-o astfel de zi m-am dus în singura baia cu fereastră. Eram într-un moment de materializat gânduri când am auzit niște sunete brutale, grrruuu, grrruuu.

Mă uit și vad trei porumbei de mărimea unor pui de pisică. Erau ca niște jucării supraponderale și răgușite. Din pricina lor, stolul meu de gânduri și-a luat zborul. Singura idee rămasă a fost să...

“Lilouuuu, pisi, pisi!”

Pisica pisicilor nu prea vine când o strig, cel mult mă privește curioasă de la distanță.

Şi deodată țâșnește ca o săgeată spre fereastra care, din fericire, avea plasă. Ferocilă se izbește de plasă și se prelinge relativ lent în cadă.

Creaturile se sperie și zboară cu fulgii lor cu tot. Lilou se regrupează în afara ușii pentru a înțelege unde se afla țintă. Am profitat de moment și am închis ușa.

În sfârșit ... aproape liniște. Pisica pisicilor a început să facă sport extrem pe geamul care ne despărțea.

Întrebarea

Te vezi mergând pe stradă la o oră când deja întunericul domină lumina. Felinarele stradale mai dizolvă din teama de a îți auzi pașii înșirați pe trotuar. Îți vezi pardesiul lung și pălăria dar nu le ghicești culoarea. Probabil că este un pic frig afară, chiar umed însă nu plouă.

Gândurile ce se pretind a fi ale tale, vin și pleacă din minte ca niște călători din stația de metrou. Treci superficial de la o figură la alta.

Dintr-un ungher întunecat apare o întrebare. Tresari violent și mergi mai departe. Încerci să te obișnuiești cu faptul că nu mai mergi singur și realizezi că nu ești pe atât de flexibil pe cât pretinzi.

Ajungi acasă, întrebarea se lipește de tine și se strecoară in casă.

Te dezbraci și stă imobila. Cred că nu are haine.

Te speli pe mâini și te privește din spate. Cu câtă aroganță se consideră curată. De parcă toate ar fi inocente.

Îți pregătești cina şi te așezi la masă. Întrebarea se așază şi ea însă nu o privești. Se spune ca este mai bine să conștientizezi ce mănânci, să mesteci de multe ori. Este clarrr că nu prea îți vine sa vorbești.

Termini de mâncat, strângi vasele şi firmiturile. Prezența ei te obosește.

Te întinzi in pat crezând că te vei relaxa. Întrebarea s-a întins în același timp cu tine. Se lipește de tine şi nu scoate un sunet pentru că așteaptă ceva.

Cum arată întrebarea ? Te frămânți pentru că nu o poți vedea prin gaura cheii pe care o folosești să vezi tot.

Dar dacă tu nu distingi întrebarea, cum poți să fii sigur de realitate? Sau este percepție?

Întrebarea o fi a ta sau o fi pierdut-o cineva?

 

Visul politic

Eram în orașul acela unde tot evenimentul sportiv se transformase într-un asediu politic. Le-am propus să mergem în pădure pentru o scurtă plimbare. Cred că până și animalele domestice se refugiaseră în pădure din pricina repercusiunilor politice. Parcursesem deja o cărare îngustă când am văzut un pui de urs însoțit de mama sa. Nu am stat să le mai explic nimic, le-am zis doar că trebuie să fugim. Vedeam berbeci, oi, găini cum se năpusteau spre noi. Ursul era pericolul suprem care ne făcea pe toți să nu mai raționăm.

Chiar dacă îi zbieram lui Mali să nu mă țină de pulover, ea se agăța isteric deși înțelegea că asta ne încetinea pe toți. Vedeam cu groază cum cei doi ursi erau și mai aproape. Poate nici nu aveau intenția să mănânce pe cineva.

Înainte să ajungem la capătul cursei nebune am întâlnit niște băieți pe care i-am avertizat să fugă cât de repede posibil însă am înțeles că ei se pregăteau pentru ceva imoral. Am citit asta în privirile lor susținute de zâmbete hipnotizate.

Atunci am văzut ambalajul și am înțeles că voiau să detoneze ursoaica și pe puiul ei.  Trebuia să îi opresc cumva iar autoritatea mea de adult nu era suficientă.

Am simțit o mare ușurare atunci când am ieșit din pădure în praful care împuiase strada. Animalele fugeau și ele bezmetic pe stradă însă, din fericire, datorită evenimentului, mașinile erau toate parcate.

Am ajuns doar speriate în clădirea în care ne adăposteam. Le-am zis bebelușelor să păpăm pentru că era ultima masă înainte să părăsim acel adăpost. Ne-am așezat la masă și am început să mâncam în liniște. Eu deja mă gândeam cum să procedez pentru a salva ursoaica și puiul.

Atunci a trecut el, cel care se opunea clasei politice. Cred că se numea Adrian. Mereu în formă și cu părul lung. Cred că avea ochii deschiși la culoare dar nu aș putea spune precis. Nu fusesem niciodată suficient de aproape de el.

I-am explicat cât am putut convingător că putea salva doua suflete. Am apelat la toate tehnicile de persuasiune iar el a pus mana și l-a sunat pe președinte care se afla în clădirea de vis-a-vis.

Președintele l-a rugat pe Adrian să o vadă la fereastră pe mama celui care avea explozibilul. Avea o privire de pisică luată de ceafă, goală și fără proteste. Eram lângă Adrian, am văzut și am auzit totul.

EL, președintele, orchestrase toate detaliile. Ba chiar folosise și hipnoza deși era o tehnică interzisă încă de la ultimele Mari Alegeri.

Deja nu mai aveam nici un plan, știam că mintea mă va ajuta să concep unul.

Adrian s-a ridicat și a zis că el pleacă spre locuri mai bune, mai curate, unde principiile sunt mai respectate. Ne-a salutat și a început să se îndepărteze în pași de dans. L-am întrebat daca nu a uitat nimic să ia cu el. Mi-a zis să îl urmez.

Din sala unde serveam masa doar noi patru, se făcea un hol lung și mai întunecat ori sala era prea luminoasă. Apoi, niște scări înguste duceau la etaj. Le-am urcat si pe acelea pentru ca nu voiam sa vadă bebeluşele ce aveam sa ii dau. Am ajuns, in fine, la etajul pe unde avea sa părăsească clădirea si orașul. Am vrut doar sa îl sărut, nu se întâmplase niciodată si nici nu aveam să ne mai vedem vreodată.

Am simțit o ruptura in suflet când m-am apropiat de el, m-a cuprins in brațe si a început sa folosească aceeași tehnica interzisa. „Pereții sunt din ce in ce mai albi si mai moi, au culoarea iaurtului, începi sa simți liniștea interioara cum se răspândește in corp....”

Nu m-am îndepărtat brutal însă deja înțelegeam de ce el era opoziția, singurul care împărțea aceleași convingeri cu președintele dar si singurul care avea curaj sa îl înfrunte. Aceeași minciuna de nelăsat sa trăiască.

Nu avea habar ca eu mă antrenam zi de zi, fără excepție, astfel încât ajunsesem la un psihic de fier.

In timp ce gândurile se scriau rapid, dintr-o camera de la etajul inferior a cărei ușa s-a deschis înspre noi a ieșit o tânără îmbrăcata doar cu o lenjerie fosforescenta. S-a întors sa închidă ușa si i-am văzut tatuajul specific industriei. Noi ne adăposteam într-o clădire în care funcționa un bordel. Mincinos de respectabil.

I-am urat drum bun si am fugit spre bebelușe. Tare m-am speriat când nu le-am văzut pe toate trei la masa. Una dintre ele se întinsese atât de mult încât am ajuns sub masa.

Le-am luat si in timp ce îmi puneau prea multe întrebări, le-am tras spre ieșire. Am văzut-o cu coada ochiului pe tânără care venea agale.

Am ieșit în strada și, in timp ce ne îndreptam spre ieșirea din oraș, am auzit bubuitura. Pentru noi nu a mai fost asurzitoare, ne îndepărtasem mult. Nu am întors privirea pentru a nu vedea grotescul tablou. Doar am fugit.

(Pozele nu îmi aparțin însă au fost publicate cu acordul parților mai puțin al ursului)

Evadare în realitate

 Aventura a început cu La mulți ani ! Poate și cu un frappé bun, flori, tort și plăcerea de a împărți secunde și crâmpeie de viață. Dar tot ce vine, se mai și duce, uneori, chiar spre necunoscut.

Am plecat de la o pisică nu prea veselă, eu cred că încă nu știa să se bucure de ploaie.

Am mers pe străduțe trecând de la o poveste la alta, de la o altă magnolie la o clădire de poveste. Oare clădirea știa că era atât de frumoasă încât detaliile din jur se estompau?

Niște ochi mari erau privilegiați să o privească fără pauză. Privilegiați sau pedepsiți? Se pare că pe Terra nu reușim să spargem barierele cailor sinusoidale.

Am mers ca și plutind, ascultând păsărele și alte povesti.

Aș putea spune că a fost aproape un "nu știi niciodată unde ajungi" pentru că era planificată vizita la Cuibul Artiștilor.

Contrastul dintre exterior și interior a avut un efect bulversant, exteriorul fiind facultatea de inginerie. Interiorul era treptat colorat în roșu, iluminat de lumânări și amestecat cu muzică psihedelică.

Ne-am îmbrăcat frumos, ne-am pus fundă și ne-am așezat confortabil pe un scaun ținând în mână un pahar cu vin roșu.

Nu luasem în seamă legătura roșie pe care o primisem la intrarea în sală. Am aflat ulterior că urma să ne acoperim ochii cu ea. Era inutil demersul de a ne uita prin ea, eram aproape obligați să privim în interior către prima mea iubită, Imaginația, și să ascultăm. Fragmente de povești realiste s-au derulat însoțite de elemente reale pentru a susține celelalte simțuri. O vreme am savurat aromele apoi m-am bucurat doar de sunete, de curenți de aer, de stropi de valuri și de ploaie, și de coaja de portocală care a fost elementul meu de siguranță pentru a mă întoarce în realitate.

M-a tensionat teribil fragmentul din război pentru că nu îl înțeleg, nu reușesc să îi vad sensul. Unde se aplică "Violența este ultimul refugiu al incompetenței." ?

Iar finalul a fost o deviație sau o cicatrice în realitate pentru care trebuie să ai o plăcere, altfel te tulbură profund.

Ne-am scos legăturile, ne-am uitat unii la ceilalți, am constat că paharele cu vin erau încă întregi dar golite.

"Bine ați venit în realitate!" 

Mintea a îngropat rapid în subconștient aproape toate cuvintele care ar putea descrie frumos experiența.

Click aici pentru cele mai faine poze ale zilei

O altă petrecere în Univers

De ceva timp aveam în plan o petrecere cu toți oamenii cunoscuți sau necunoscuți pe care nu i-am mai văzut de aproape trei ani.

Mi-am dat seama că nu mai aparțin unui grup anume și simțeam ceva tensiune din pricina asta. Deja îmi imaginam că ajung la petrecere unde vor fi grupuri, grupulețe sau oameni acompaniați de un telefon sau mult alcool. Eu ce mă fac dacă nu mă încadrez în nici o categorie?

Oare cum se simt peștii în ocean dacă nu fac parte dintr-un banc? Se simt stingheri și se ascund de alții ca să nu fie nevoiți să îi salute? Consumă alge otrăvitoare ca să facă față anxietății?

Oare cei care stau în grupuri mari se deprimă pentru că își dau seama că toți sunt la fel și că fiecare zi se repetă fără pauză?

Curiozitățile mele sunt valabile doar dacă între oameni și pești există orice asemănătoare întâmplătoare.

Din când în când eu mai uit că pot intra în vorbă cu aproape oricine sau pot dansa fără să am nevoie de companie.

Deși eram cu energia la limita de jos, am dorit să port o rochie plăcută pe care nu am asortat-o cu pantofi, am preferat o ținută mai de concert rock. Pantofii consumă multă energie.

Ca la orice petrecere unde lumina este difuză și detaliile se estompează, cei care vor să iasă în evidență, poartă cele mai pretențioase ținute, este imposibil să nu atragă priviri.

În urmă cu o vreme credeam că este un  musai să ai coafura perfectă, cele mai aranjate unghii din univers, tocuri cui pentru care trebuie să te antrenezi intens ca să te poți mișca pe muzica celor de la AC/DC ori să faci twerk, trebuie să porți rochia care iți subliniază cele mai faine calități fizice indiferent dacă te poți mișca în ritmul muzicii ori stai ca o păpușă și zâmbești frumos.

Din fericire am ajuns la niște principii pe care le pot urma fără să port tricoul cu Cradle și să mă distrez de minune.

Pe de altă parte, din fericire suntem diferiți. Să se îmbrace și să se distreze fiecare cum vrea. Important este să rămână o amintire plăcută.

La început totul pare timid și pretențios până am trecut de câteva ori prin mulțime pentru a găsi figuri cunoscute.

Mi-a făcut plăcere să reîntâlnesc oameni, să vad schimbări incredibile pe care poate nu le-aş fi observat dacă ne-am fi văzut zi de zi, să cunosc oameni noi. Ce-i drept este că nu îmi face plăcere să am conversații pe ton înalt și să nu înțeleg cuvinte din pricina muzicii. Cam acesta ar fi singurul inconvenient la o petrecere la care s-a adăugat și băutura pentru care aş fi plătit ca să primesc ceva măcar la calitatea celei din centrul vechi.

Am plecat de la atmosfera strălucitoare, am dansat aproape tot ce s-a putut, ne-am amuzat de barul de pinguini de la baia pentru partea feminina a planetei. Aici era un tip care stătea la ușă și ne tot invita la baia pentru domni. Deja rădeam în sinea mea și mă întrebam dacă stătea și el ca să intre sau făcea reclamă la expus fundul în public restrâns. S-a dovedit că își aștepta o prietenă. Trebuie să fi fost un tip aparte, altfel nu înțeleg de ce o păzea atât de atent să nu fugă în lume.

Pe măsură ce timpul a trecut, oamenii s-au mai relaxat, din ce în ce mai mulți au început să danseze iar alții şi-au exersat farmecele pentru a cuceri pe cine nu trebuie. Totuși nu am înțeles cum de s-au putut sparge atâtea pahare și sticle.

O fi fost de supărare pentru că nu aveau cu ce se ameți? Misterul a rămas în cele din urma la fel de neelucidat ca întunericul de la garderoba unde printr-un algoritm secret se alegea cine ce haină primea. Însă oamenii au fost rezonabili și nu au plecat cu hainele altor oameni.

Pe fond de oboseală avansată, când toți încercam să găsim cea mai rapidă metodă de teleportare până acasă, doua chestii mi-au rămas imprimate în memorie deși nici unul nu avea sens: o fată cu ştrampi transparenți a încercat fără succes să sărute un tip apoi am văzut-o cum, praf de stele fiind, a căzut. M-a ros curiozitatea cu ce s-a putut ameți atât de tare încât să își piardă demnitatea pe jos. O fi venit cu sticluță de rom în poșetă?

Al doilea a fost realizat treptat: “love of my life is married”. Din fericire am întâlnit și pământeni fericiți care se pot distra și fără declarații languroase inutile.

Am ajuns acasă unde m-am mișcat cu pași de pisică până în pat. La întrebarea cine mai face duș în zilele noastre am răspuns pozitiv.

Peste câteva ore, în fața unui medic, încă îmi suna muzica în urechi și a continuat până m-am conectat la un pui de pernă pentru a îmi încărca bateria.

În fiecare seară este petrecere pe Luna...îmi este dorrr...

Fragment din oraşul meu preferat

 

Am decis că sărbătorim ziua copilului la familia Nucu pentru că ei aveau o casă perrrfectă pentru astfel de evenimente.

Aveau o terasă imensă cu vedere spre oraș și dacă închideam ochii, aveam o puternică senzație că mă aflu într-o gradină plutitoare. Cea mai interesantă piesă a fost felia uriașă de tort. Mi-a luat ceva pana sa îmi dau seama ca sub materialul acela apetisant era adăpostul pentru centrala.

Totul strălucea și părea magic iar artificiile ne-au făcut să ne simțim ca fiind într-o poveste.

Am mai fost în acest oraș îndepărtat de casă doar că nu în realitate. Îmi aduc aminte cum am călătorit de parcă ar fi fost aievea și s-a întâmplat în urmă cu mulți ani. Cred că văd cu ochii minții și alte scene în care apăreau clădiri cu arhitectura prea riguroasă, lacul acoperit de ceață și înconjurat de pădurea parcă fără sfârșit, un fel de tren care nu exista încă.

Eram apropiați de familia Nucu însă atunci când am întrat în casă, am văzut niște figuri necunoscute. Nu ne-am privit în ochi, nu ne-am salutat. Niște priviri piezișe ne-au ajutat să ne găsim pe o rețea de socializare, să ne împrietenim și să ne cunoaștem superficial.

Deși aniversarea a fost perfectă, a rămas întrebarea de ce nu am făcut-o la noi acasă. Însă noi nu ne-am fi permis magie.

Apoi am ajuns pe un vas de croazieră. Nu puteam numi locul unde mă aflam însă simțeam că suntem în orașul meu preferat.

Călătoream de ceva zile și urma să debarcăm. Eram toți pe punte unde au apărut broscuțe atât de mici că abia li se puteau observa trăsăturile. În câteva minute le-au crescut cornițe,  firave, apoi, imense pe lângă corpurile lor minuscule din care au început să arunce  spumă. Nu știu dacă făcea parte din spectacol sau era ceva natural. 

Nici nu am remarcat că nivelul apei crescuse până la nivelul punții superioare iar cerul se colorase cu roz prăfuit și galben vanilie. Am scos telefonul pentru a imortaliza imaginea. Abia atunci am văzut în zare un val ce creștea rapid până a ajuns un perete imens de apă.

Căpitanul ne-a sfătuit sa ne adăpostim lucrurile prețioase pentru ca urma sa fim luați de apa. Tensiunea era la limita isteriei în așteptarea impactului care ne-a surprins pe toți.

Peretele s-a micșorat ca și cum înaintarea i-ar fi topit puterea astfel încât noi am fost loviți de un val lin și romantic.

Cu picioarele tremurând am plecat prin oraș să ne plimbam.

Am întrat într-un restaurant și în loc să ne așezăm și să comandam, am rugat niște doamne să ne permită să le studiem farfuriile. Ba chiar ne-au rugat să gustam. Demersul era inutil pentru că restaurantul era plin. Nici nu avea cum să fie altfel pentru că era teribil de intim. Mi s-a părut că cineva îmi întinde paharul spre degustare. Toate privirile ne scanau mult prea curioase. Am ieșit pentru că era mult prea sufocant.

Am trecut printr-un pasaj atins de arta străzii apoi am urcat o mulțime de trepte ale unui pod în formă de A. Ce sens avea un pod de înălțimea unui bloc de 10 etaje cu o cale de doi metri? Am coborât același număr de trepte doar pentru a evita sa trecem printr-o zonă abandonată.

M-am convins că geometria locului fusese alterată atunci când am văzut turnul Eiffel. Arăta ca o înghețată topită în care cineva își băgase degetele, un fel de S iar picioarele erau rășchirate.

El a plecat pentru că mergea mai repede iar eu m-am rătăcit. L-am sunat însă nu mi-a răspuns și l-am tot căutat parcurgând drumul în sens invers. Ne-am întâlnit la un picior al podului unde mă aștepta mut, fără să îmi răspundă la apeluri.

Totul se schimbase și mă întrebam dacă aceasta era evoluția, nu aveam voie să folosim termenul „normal”.